Bill Ryan - 20 aprilie 2011 - Partea 1

Click aici pentru prezentarea video

 


20 aprilie 2011

Inelia Benz (IB): Suntem în 20 aprilie 2011. Mă aflu aici, împreună cu Bill Ryan de la Proiectul Avalon, pentru a face un interviu despre viaţa sa, ţelurile sale şi viziunea sa pentru planetă. Deci, Bill, poţi să ne povesteşti ceva despre primii tăi ani de viaţă?

Bill Ryan (BR): Primii mei ani… OK. Am să-ţi dau versiunea comprimată. Sunt britanic. Sunt născut la Londra. Am fost dus, bebeluş, de către părinţii mei în vestul Africii. Şi am avut o creştere minunată, exotică, tropicală până pe la vârsta de 8 ani, unde, când mergeam prin pădurea tropială pe locul din spate al Landrover-ului tatălui meu, privind maimuţele care săreau prin copaci, credeam că aşa e normal să fie. Şi acel fel de spirit de aventură, dragostea pentru viaţa în aer liber, dragostea pentru pădure, dragostea pentru animale, dragostea pentru locuri exotice şi dragostea pentru Africa, nu m-au părăsit niciodată. A fost o experienţă formatoare.

Şi… Am mers înapoi în Anglia când aveam 8 ani, ca să fiu dat la şcoală, pentru că, până atunci nu făcusem nimic. Am mers la şcoală în câteva locuri micuţe. Nu prea m-am omorât cu învăţatul. Citeam mult, dar n-am primit “educaţie şcolară”.

Deci, educaţia mea a început în Anglia la vârsta de 8 ani. De atunci, mi-a plăcut să mă reîntorc în Africa pentru orice motiv sau fără niciun motiv. Aceia dintre voi care au fost acolo pot înţelege asta. Ce-ai mai vrea să ştii? Va trebui să mă călăuzeşti. Altfel, aş vorbi ore în şir despre copilăria mea.

IB: [râde] Ai dreptate. Păi, aş vrea să ştiu la ce vârstă sau cine te-a influenţat să priveşti dincolo de ceea ce oamenii considerau că e real în mediul cultural în care trăim, să priveşti dincolo [de aparen ţe] şi să vezi contextul mai larg.

BR: OK. Răspunsul simplu la întrebare este “Nu ştiu, dar a fost întotdeauna cu mine.” Întotdeauna mi-am pus întrebări, întotdeauna am fost curios – chiar şi ca băieţel – de poveşti interesante, poveşti inexplicabile. Eram foarte receptiv la orice. Îmi aduc aminte că, pe la vârsta de 5 ani, mă căţăram într-un copac din grădina noastră din Ghana şi spuneam că e nava mea spaţială. Iar la vârsta de 8 ani – asta chiar e o povestioară nostimă – când aveam 8 ani şi am mers la şcoală în Anglia, învăţătoarea ne-a dat să scriem o compunere şi toţi copiii au scris compuneri despre căţeluşul lor sau despre ziua lor la plajă. Iar tânărul Bill Ryan, în vârstă de 8 ani, a vrut să scrie despre fantome şi farfurii zburătoare. Iar învăţătoarea nu m-a lăsat.

IB: [râde]

BR: Şi astfel, aia a fost prima mea experienţă de “acoperire” [muşamalizare]

IB: Corect.

BR: A fost destul de interesant. Habar n-am ce voiam să scriu despre fantome şi farfurii zburătoare la vârsta de 8 ani. Nu ştiu ce ştiam. Probabil că nu ştiam nimic, dar ştiu că eram înflăcărat. Voiam să scriu cu adevărat ceva. Copilul acela voia să comunice cu lumea. Iar învăţătoarea m-a împiedicat. Dar asta nu mi-a curmat interesul, pentru că, în toată… [copilăria] mea…

Când aveam 8, 9, 10 ani, în adolescenţă, devoram cărţile despre paranormal. Le împrumutam de la bibliotecă, iar banii de buzunar îi păstram pentru cărţi de genul “Carele zeilor”, de Erich von Däniken. Mulţi dintre voi, care priviţi acum, poate că vă identificaţi cu asta, dacă asta a fost una din primele cărţi pe care le-aţi citit, pentru a arăta faptul că există unele lucruri foarte ciudate care s-au întâmplat pe Planeta Pământ şi care au fost şterse din mijlocele de informare oficiale.

Desigur, la vârsta adolescenţei îmi era deja foarte clar că nu ni se spune adevărul. Şi eram aşa de curios! Voiam să ştiu totul. Şi… Eram… Când aveam vreo 14-15 ani m-am hotărât să mă fac astro-fizician, pentru că mi-am dat seama că, cel mai bun mod de a desoperi misterele vieţii, ale Universului, etc., de ce suntem aici, ce se întâmplă de fapt, era să privesc printr-un telescop şi să explic principiile de bază ale cosmologiei.

Credeam că, privind prin telescop şi aplicând formule matematice, putem obţine toate răspunsurile, continuând de la Einstein şi fizicienii cuantici. Iar marele cosmolog, naturalist şi fizician al vremii, Fred Hoyle, era unul din eroii mei, etc. Ăsta a fost contextul în care am ajuns să studiez matematica şi am ajuns la universitate ca să fac matematica. Apoi mi-am dat seama, când eram la universitate, că tot ce trebuie să faci e să întorci telescopul invers. E o metaforă. Întorci telescopul.

Nu priveşti spre exterior ca să găseşti răspunsuri. Priveşti în interior. Pentru că, aşa cum cânta Cat Stevens, „răspunsul se află înăuntru” [din cântecul “On The Road To Find Out” - „Pe drumul cunoaşterii”], nu în afară, la celălalt capăt al telescopului. Şi deci, că acea împrejurare a declanşat atunci începutul călătoriei mele – iar acest lucru ar putea rezona cu mulţi oameni care privesc acum acest film – acela a fost începutul călătoriei mele, care a fost un fel de parcurs al dezvoltării personale, un drum al creşterii spirituale, care m-a ajutat să-mi găsesc şi să-mi urmez adevărata menire.

Cine este această fiinţă pe care o numesc „Eu”, cine priveşte prin ochii mei către Univers? Acest Punct de vedere, această Platformă care absoarbe informaţie şi priveşte în exterior? Cine este el? De unde vine? Care e diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni care au aceeaşi trăire privind în exterior prin ochii lor? Cum s-au întâmplat toate astea? Şi care e diferenţa între „aia” şi tot ceea ce noi vedem în cosmos când privim prin telescopul nostru? Punerea de acord, împăcarea între această imagine spirituală personală – toate acele mari întrebări interne – cu acele mari întrebări externe, au fost firul roşu care mi-a străbătut întreaga viaţă, cred, şi m-a purtat direct spre momentul prezent.

IB: Ai spus mai înainte că ai lucrat o perioadă destul de lung ă , inspirând oamenii, întainte de a te implica în jurnalismul alternativ. Poţi să-mi povesteşti un pic despre asta?

BR: Păi, da. [chicoteşte] E interesant, pentru că există unul sau doi oameni care sunt un pic surprinşi, dacă vrei, de situaţia în care am ajuns acum. Şi suntem în aprilie 2011. Iar acesta este unul din subiectele pe care aş vrea să le abordez în acest interviu, şi anume că am fondat Project Camelot cu Kerry Cassidy în aprilie 2006, exact cu 5 ani în urmă… Scopul era furnizarea de informaţii oamenilor, pentru că oamenii erau flămânzi de informaţie. Erau derutaţi. Am fost minţiţi. Informaţia ni se ascunde şi este alterată de mass media oficială. Guvernele noastre vor să ne ţină în întuneric pentru tot felul de motive interesante. Mulţi dintre cei care mă privesc acum sunt conştienţi de asta.

Aşadar, Project Camelot, fondat cu 5 ani în urmă, a fost un site „Semnal-de-Alarmă”. E forma condensată de a spune că, noi am vrut să prezentăm cât mai mult adevăr, expus ca pe o masă de bufet, din care să se înfrupte fiecare. Puteţi examina subiectele. Puteţi vorbi despre super-soldaţi. Puteţi cerceta baza de pe Marte. Puteţi vedea copii-indigo. Puteţi examina capacităţi paranormale. Puteţi afla despre incidentul Roswell [prăbuşirea OZN din 1947] . Aveţi o panoramă asupra Întregului . Ideea era să prezentăm acest imens mozaic de informaţii, care era… multe dintre ele nu se puteau găsi într-un singur loc, ca un magazin universal, aşa cum erau ele.

Deci, aceasta era misiunea de informare pe care o aveam, Kerry Cassidy şi cu mine. Şi am pus sute de ore de înregistrări video pe internet. De fapt, le-am pierdut numărul. Între noi acum, trebuie că sunt peste 200 de ore de mărturii de la oameni de foarte înaltă calitate, oameni foarte interesanţi, oameni foarte inteligenţi, oameni foarte controversaţi, informaţii senzaţionale. Şi am prezentat toate astea spunând: „Iată! Priviţi toate astea. Aşa ceva nu vedeţi la CNN.” Nu era singurul loc unde se puteau găsi, dar am vrut să le punem pe toate într-un singur loc pentru oameni.

OK. Cu doi ani în urmă, Kerry Cassidy şi cu mine vorbeam despre faptul că, poate că lucrarea noastră era cam pe terminate, în sensul că, poate că sunt detalii ale acestor informaţii în care putem fora la nesfârşit dacă e necesar. Chiar şi acum, de exemplu, pe forumuri şi pe situri despre 11 septembrie, avem oameni care se ceartă şi se contrazic şi dezbat despre ce a lovit clădirea Pentagonului, ce a lovit şi dărâmat Turnurile Gemene. A fost exploziv plastic, armă plasată pe orbită, sau ce-o fi fost? Şi de fapt, e interesant, şi trebuie să ajungem până la capăt cu acele informaţii, dar poate că, în ansamblu, acele detalii nu sunt atât de importante. Important e că a fost un eveniment înscenat. Asta e tot ce trebuie să ştiţi ca să puteţi merge mai departe, să luaţi acea piesă a mozaicului şi să o puneţi la locul ei în marele tablou numit – Ce se întâmplă pe această planetă? De ce suntem minţiţi? Cine suntem noi? De ce ne fac Ei toate astea? Şi care e poziţia noastră în cosmos, de e atât de important ca noi să fim îndobitociţi, minţiţi, manipulaţi, reprimaţi în fiecare minut al fiecărei zile? De ce ar face asta? E o întrebare foarte, foarte importantă de pus.

Deci, ce spun eu acolo e că avem deja suficiente informaţii strânse şi publicate şi mai sunt destule şi în altă parte pe net. Sunt mulţi oameni care fac această muncă. E derutant, dar multe informaţii sunt deja disponibile. Ce dorim noi acum este inspiraţie. Oamenii au nevoie să ia contact cu misiunile lor. Trebuie să ia contact cu energia lor. Cu menirea lor pe această planetă. De ce s-au încarnat în această viaţă? Sunt mulţi cei care ne scriu. Ei ştiu că există ceva în legătură cu persoana lor de care nu-şi pot aminti, cu care nu pot lua legătura. Ei ştiu că se află aici cu o misiune, cu un scop, dar nu şi-l pot aminti. Ei se simt energizaţi. Ei simt că trebuie să facă ceva anume.

Şi există, literalmente, sute de mii – dacă nu milioane – de oameni care sunt în această situaţie. Mulţi dintre ei ne scriu. Şi deci, ceva care mă incită… Şi e important să spun asta, pentru că, dacă cineva vorbeşte cu mine şi spune: „Păi, ce-ar trebui să fac eu în viaţă?” eu le întorc întrebarea şi spun: „Ce te pasionează? Ce te emoţionează? La ce te gândeşti când te trezeşti dimineaţa? Care sunt grijile tale? Despre ce vorbeşti cu oricine e gata să te asculte?” Toate astea ar trebui să-ţi dea un indiciu despre ce-ar trebui să faci.

Iar ceea ce mă incită pe mine, ceea ce mă trezeşte dimineaţa, ceea ce vreau să discut, ceea ce vreau să spun acum este… ce putem face noi împreună, de unde putem lua sinergia, putem extrage sinergia potenţială a oamenilor care muncesc împreună, oameni care se inspiră unul pe altul, oameni care lucrează în echipe şi alianţe şi reţele în toată lumea. Noi nu avem miliarde de dolari, dar s-ar putea să avem altceva. S-ar putea să avem multe forţe care ne sprijină. S-ar putea să avem multe forţe binevoitoare care ne sprijină.

Noi s-ar putea să avem ceva care, în lipsa altui cuvânt mai bun, l-am putea numi „vigoare umană”, care, dacă se înhamă bine la treabă… Şi când spun „înhamă” mă refer la ideea unui întreg grup de cai care trag o căruţă, înhămaţi împreună în aceeaşi direcţie. Dacă eforturile astea vor fi conjugate, vom avea multă putere. Şi unul din lucrurile care au loc în mijloacele alternative de informare, în comunitatea alternativă, este acela că e multă diviziune, multă fragmentare. Există mulţi oameni care trag în direcţii diferite şi nu muncesc atât de eficient pe cât ar putea. Eu vreau să-i fac pe oameni să lucreze împreună. Vreau să sprijin acest proces. Vreau să energizez şi să inspir persoane. Deci ăsta e punctul în care mă aflu acum.

Cu câteva minute în urmă m-ai întrebat cu ce mă ocupam cu mult timp în urmă, pentru că unii oameni spun: „Păi, cum de Bill Ryan şi-a schimbat direcţia?” Păi, Bill Ryan nu şi-a schimbat deloc direcţia. Bill Ryan făcea asta cu mult timp în urmă, pentru că am făcut construcţie de echipe, dezvoltare de echipe, dezvoltare personală, cursuri de pregătire pentru directori. Totul e într-o cutie mare de lucruri înrudite. Pe la începutul anilor ' 80 am început genul ăsta de activităţi. Şi lucram cu echipe de administratori şi directori, uneori chiar şi cu oameni mai tineri, în lumea afacerilor şi industriei britanice. Dar nu purtam costum şi cravată. Lucram foarte informal.

Am avut ocazia să lucrez cu persoane, pe care le-am ajutat să devină – în lipsa altei expresii mai bune – oameni mai buni, sau i-am ajutat să devină oamenii care ei îşi doreau să devină, cei care ştiau că sunt în străfundul fiinţei lor. Nu era vorba de îndeplinirea planului de activităţi al companiei, ci era vorba ca, la sfârşitul celor 5 sau 6 zile de curs, dacă cineva pleca înapoi, pleca acasă la sfârşitul acelei săptămâni şi ei deveneau, sau îşi dădeau seama că pot fi un soţ mai bun, o soţie mai bună, o mamă mai bună, un tată mai bun, un fiu mai bun, o fiică mai bună, un patron mai bun, un cetăţean mai bun, pentru că exista ceva în interiorul lor care opera la un potenţial mult mai bogat, ceva ce unii ar putea numi astăzi, dacă îndrăznesc să spun aşa, „o vibraţie mai înaltă”, atunci toată lumea are de câştigat. Noi nu lucram în mod necesar pentru atingerea unor ţeluri anume, ci doar sprijineam acele persoane să-şi acceseze potenţialul…

Iar acesta e un fel de plecăciune către ceea ce în anii '60 şi '70 era numită „mişcarea potenţialului uman”. E un nume grozav! Călcam pe urmele lor. Pluteam pe acel val. Am avut o mulţime de întâmplări personale, pe vremea aceea, din care am învăţat enorm. Şi am făcut tot ce am putut face ca să continui acel val, să-l duc mai departe. Deci, deşi lucram în lumea corporaţiilor, asta făceam de fapt, într-un mod invizibil. A fost… lucram direct cu aceşti oameni ca să-i ajut să se dezvolte în moduri extraordinare. Aceasta a fost pasiunea mea dintotdeauna, să fiu un educator.

Când aveam… nu mai ştiu… 21 sau 22 de ani, cam aşa ceva, după ce am terminat universitatea, am fost profesor de şcoală generală vreo 2 ani, care a fost… care n-a mers deloc. Mi-am dat seama foarte repede că eram un stâlp indirect al Elitei conducătoare. Că şcolile nu erau altceva decât modalităţi de a instituţionaliza şi a socializa copiii să fie ascultători, supuşi, docili, să se conformeze şi să gândească în anumite moduri înregimentate. Orice ar crede şcolile, cineva, de obicei oameni care au succes în sistemul educaţional, sunt oameni care au învăţat să se poarte într-un anume fel. Ei sunt recompensaţi pentru asta, precum câinele lui Pavlov. Şi apoi, ei sunt de fapt ferchezuiţi ca să meargă în societate şi să facă tot ce le cere societatea. Copiii care pun întrebări, copiii care nu sunt „ascultători”, copiii excesiv de creativi, copiii care vor să facă lucrurile în stilul lor propriu, care sunt dezgheţaţi, viguroşi şi rebeli, nu sunt de obicei răsplătiţi de sistemul şcolar. Am văzut asta cu ochii mei.

Am părăsit sistemul şcolar cât de repede am putut, pentru că eram de partea acelor copii rebeli. Le acordam tot sprijinul meu. Pentru o vreme am fost perplex, pentru c ă aveam pasiunea aceasta de a fi educator şi cu tote astea gândeam: “Iată-mă, sunt educator. Şi nu pentru asta am venit aici.” Şi chiar m-am simţit prost o vreme, parcă îmi venea s-o iau la fugă, nu voiam să am de-a face cu sistemul şcolar. Şi-mi spuneam în sinea mea: “Poate că n-am curajul necesar. Poate că nu am forţa necesară. Poate că ar trebui să mai am răbdare, cum fac alţi profesori.”

Şi acela era un alt mod de a închide cercul, pentru că, mulţi ani după aceea, lucram cu oamenii în ceea ce aş numi… care se re-educau cu adevărat, nu în sensul îndopării cu informaţii precum curcanul de Crăciun, ci [în sensul că] îi inspiram să facă lucruri care nu se învaţă la şcoală, cum ar fi, cum să lucreze cu oamenii, cum să rezolve probleme, cum să fie creativi, cum să pătrundă înlăuntrul lor şi să acceseze capacităţile umane superioare. Făceam asta folosind activităţi în aer liber şi jocuri de echipă şi ne stabileam un fel de micro univers de chemări la întrecere şi amuzament şi rezolvări de probleme şi de cooperare, care dura uneori câteva zile. Ca şi cum li s-ar fi dat startul, apoi parcurgeau acest întreg joc al rolurilor imaginar. Şi apoi ieşeau din roluri. Şi stăteam la taclale la o cană de ceai cu fursecuri. Şi vorbeam despre toate astea. Şi făceau schimb de experienţă. Vorbeau despre greşelile pe care le-au făcut, ce i-a determinat să acţioneze, ce au simţit în anumite situaţii, când se simţeau presaţi încercând să rezolve o problemă în toiul nopţii, când voiau să comunice cu cineva şi nu puteau, pentru că… etc., etc.

Dar acela e un subiect cu totul separat, pentru că ne distram copios făcând toate chestiile alea. Şi apoi le aplicau în vieţile lor. Deci, destul despre acest subiect, dar ce se întâmplă aici cu mine este ca şi cum aş fi ajuns în punctul de unde am plecat. Mă întorc la rădăcini. Sunt pasionat de dorinţa mea de a lucra direct cu oamenii, astfel încât, ce văd eu în faţa mea este cineva care străluceşte, care se energizează, care se activează, care se trezeşte dimineaţa gândind: „Uau! Acum privesc lumea altfel decât o priveam ieri, ce pot face acum?” Aceea, pentru mine, e cea mai mare satisfacţie pe care am avut-o vreodată. Întotdeauna a fost cea mai mare satisfacţie din viaţa mea. Aşadar, din poziţia de a fi fondat Project Camelot şi apoi Project Avalon, care erau, în esenţă, portaluri de avertizare, acuzatoare, acum suntem la momentul „Ce facem acum ? Acum, că am aflat…”

Acum, că ştim că suntem minţiţi, acum, că ştim un pic ce se întâmplă, acum, că ştim cine suntem, acum, că ştim câte ceva despre istoria reală a Planetei Pământ, ce ne facem acum? Vom sta cu mâinile în sân, ca simpli consumatori, şi vom privi la toate astea pe Internet, ca la o televiziune alternativă? Nu acesta e răspunsul. Trebuie să ne implicăm în lumea reală, să acţionăm, s-o reparăm, să fim schimbarea pe care vrem s-o vedem în lume şi să ne asumăm tot ceea ce am făcut, pentru că am transformat această frumoasă planetă într-o groapă de gunoi. Am distrus acest loc… Va lua ceva timp ca să îndreptăm lucrurile. Vor fi necesare 2-3 generaţii ca să reparăm toate stricăciunile. Sunt reparabile. Şi una din pasiunile mele, dacă e un anume lucru pe care aş vrea să-l văd, în umătorii 30, 40, 50 de ani… Dacă voi fi în postura de a o vedea, de oriunde m-aş afla, vreau s-o văd reparată. Planeta asta merită şi specia umană merită! Acesta e mesajul meu.

IB: În clipa de faţă există multă frică pe planetă, în privinţa catastrofelor şi a prăbuşirilor, a prăbuşirii sistemului financiar. Pe de o parte sunt cei care provoacă toate aceste rele, pe de altă parte sunt cei care trag semnale de alarmă, care fac publice aceste informaţii. Şi… dar sunt oameni care ar vrea să ştie unde pot merge, ce-ar trebui să facă. Ce le-ai spune despre unde să meargă în următorii câţiva ani?

BR: OK. Aici sunt două întrebări, cred. Una este despre reacţiile noastre la îngrijorările faţă de veştile proaste, lucrurile care merg anapoda, schimbările planetare, cutremurele de pământ, catatstrofele financiare, orice fel de catastrofe. Cei care îşi petrec mult timp pe net ştiu că netul e plin de chestii din astea. Nu sunt doar aiureli, dar e ceva subtil care se petrece aici, despre care voi vorbi mai încolo. Aceasta a fost prima parte a întrebării. Cealaltă parte a întrebării este… ai spus „Ce-ar trebui să facă oamenii, unde ar trebui ei să meargă?”, care are legătură cu cu ce spuneam la sfârşitul răspunsului meu precedent: noi nu trebuie doar să privim asta ca pe un film documentar despre dezastre naturale. Noi trebuie, de fapt, să ne sculăm şi să facem ceva! OK.

Prima parte a întrebării tale e că, toţi cei care ne privesc acum ştiu că există predicţii, există avertizări, există profeţii, făcute cu bună credinţă. Oameni care au primit informaţii telepatic sau prin scurgeri de la participanţii de la proiectele oculte. Noi înşine am primit astfel de informaţii, care spun că s-ar putea să se întâmple una sau alta la o anumită dată şi trebuie să avem grijă.

Şi, de fapt, în momentul de faţă, în aprilie 2011, ştiţi ce? Totul pare a fi în regulă. Eu nu minimalizez unele lucruri care au lovit, cu adevărat, din greu mulţi oameni, cum ar fi cutremurul din Japonia, sau alte dezastre care au avut loc prin alte părţi. Nu sunt absurd în privinţa asta, dar spun că Pământul încă nu s-a rupt în două. Nu avem oameni înarmaţi trăgând în toate părţile. Nu avem bande rătăcind pe străzi în centrul New York-ului, omorându-se pentru hrană pentru că toate magazinele sunt închise şi avem foamete globală sau ceva asemănător. Nu suntem în acea situaţie.

Iar aici avem de-a face cu un fenomen interesant, pentru că, mulţi dintre voi, care urmăriţi acest material s-ar putea să ştiţi despre un lucru foarte interesant care s-a întâmplat, care a fost publicat de Kerry şi cu mine pe portalul Project Camelot în octombrie 2008. Eram în Australia, participam la Conferinţa Nexus. Şi am primit un telefon de la Dr. Bill Deagle în acea dimineaţă. Iar Dr. Bill Deagle e un om interesant. Îl socotesc un prieten. E foarte deştept. Ştie ce se întâmplă. E foarte sensibil. Şi e foarte curajos. Şi ne-a sunat să ne descrie o viziune pe care a avut-o în acea noapte. N-au fost vise. Trăia o realitate, pe care o privea, şi pe care a descris-o ca un oraş american victimă a unei explozii nucleare sau al unui fel de atac nuclear. Şi era atât de şocat că abia putea vorbi. Era aproape de lacrimi. Acesta este un tip foarte curajos, foarte dur, care a văzut multe la viaţa lui, dar suporta cu greu ce trăiri a avut în acea noapte. Şi, desigur, el a vrut să vorbească despre ce a trăit, pentru că simţea că e dator să avertizeze oamenii cumva.

Acu… Din c âte ştim cu toţii, lucrul acela nu s-a întâmplat. Apoi, câţiva oameni şi-au amintit de Dr. Bill şi zic: „E nebun, înşeală lumea, are halucinaţii. Nu te poţi baza pe el ca şi sursă de informaţii, pentru că, iată, a spus tot felul de aiureli care nu s-au adeverit. Mai bine l-am ignora.

Şi asta nu e corect, deoarece când oamenii îmi scriu şi citează acest exemplu, ei zic: „Păi, aia nu s-a întâmplat. Ce mai ai de spus acum?”, cam aşa ceva. Şi unii spun asta într-un mod acuzator, ca şi cum noi am răspândi frica, în ciuda acelei trăiri pe care a avut-o Dr. Bill Deagle. Iar răspunsul meu e că, de unde ştim noi că nu s-a întâmplat într-o altă linie temporală? Eu am senzaţia că acel lucru s-a întâmplat, dar e ca atunci când ai mai multe intrări într-un oraş, care e destinaţia ta, şi poţi merge pe câteva autostrăzi diferite ca să ajungi acolo. Şi e o coloană imensă de maşini. A fost un accident mare pe una din autostrăzi. Dar tu te afli pe altă rută, deci nu trăieşti evenimentul. Dar auzi despre el mai târziu la ştiri, după ce ai ajuns la destinaţie. Şi îţi dai seama ce s-a întâmplat pe celaltă autostradă, pe care tu nu ai mers.

Iar acesta e un exemplu brut, simplificat, al acestei chestiuni cu liniile temporale paralele, unde există câteva direcţii diferite, poate o infinitate de direcţii diferite, în care noi putem ajunge, din realitatea noastră curentă într-un punct din viitor pe care îl trăim. Ele chiar se pot desp ărţi şi mai apoi reuni. Vă puteţi imagina asta ca un fel de diagramă cu mai multe rute alternative.

Dacă aţi văzut filmul „Uşi glisante” (“Sliding Doors”) cu Gwyneth Paltrow, în anii '90, e un exemplu exelent de bifurcaţie, o despărţire a liniei temporale în două realităţi paralele, care mai apoi se reunesc într-un mod cu totul special. Se prea poate ca Universul nostru să fie construit exact în acel mod. Universul are loc suficient pentru ca toate chestiile astea să se poată întâmpla.

Şi aş sugera cu tărie că, ce se întâmplă acum, cu atâtea avertizări, atâta nelinişte, atâtea profeţii care nu se adeveresc, chiar informaţiile care par să fi fost date celor contactaţi sau răpiţi de extratereştri, care privesc şi ei aceste lucruri cum se epuizează… Dacă asta nu s-a întâmplat sau nu se întâmplă, înseamnă că noi am fost cumva suficient de deştepţi să ieşim din… Acesta e acel „Eu” care se uită la acest film din punctul tău de vedere, prin ochii tăi, privind la întreaga lume.

Chiar acum tu te afli într-o linie temporală în care aceste lucruri nu s-au întâmplat. Şi ceva ce o sursă de la Project Camelot – Henry Deacon – ne-a spus, unul din primele lucruri pe care ni le-a spus, ne-a vorbit despre liniile temporale. El spunea că ei cunosc acest subiect din interior. Cei din proiectele oculte ştiu despre ele. Ei încearcă tot felul de variante, folosind o tehnologie ultra sofisticată. E o harababură întreagă.

Dar dacă ai două linii temporale, spunea el, care sunt foarte apropiate una de alta, există un mod anume în care ele pot interfera şi rezona una cu alta, asemenea a aouă cabluri de înaltă tensiune, care vin foarte aproape unul de celălalt, fără separator şi fără izolaţie; ele se vor influenţa reciproc. Iar unele din aceste linii temporale, într-un mod similar, ar putea fi foarte aproape de a noastră.

Dacă trăim o zi în care s-a întîmplat ceva rău într-o altă linie temporară, care este atâtica de departe de noi – şi trebuie să vedem asta într-un fel multidimensional – ne vom simţi destul de ciudat în ziua aceea. Vom avea senzaţia că ceva stă să se întâmple, dar nu se întâmplă. Iar apoi, probil la sfârşitul zilei, gândim: „Parcă am impresia că s-a întâmplat ceva.” Dar nu s-a întâmplat nimic.

În opinia mea personală, probabil că asta se întâmplă. Deci, în manieră condensată, acesta e cel mai bun rezumat pe care îl pot face, pentru oamenii care îşi fac anumite griji, pentru că, unele dintre lucrurile pentru care sunt îngrijoraţi, nu li se va întâmpla, sau li s-a întâmplat deja într-o realitate paralelă. În momentul de faţă s-ar putea să fim în regulă.

Acum… a doua parte a întrebării este „Unde ar trebui să fie oamenii? Unde ar trebui ei să meargă? Ce-ar trebui să facă?” O mulţime de oameni îmi scriu şi-mi pun astfel de întrebări: „Să merg în America de Sud? Să merg în Elveţia? Să merg în Australia? Care va fi cel mai sigur loc?”

Iar replica mea este, întotdeauna, că răspunsul va diferi de la persoană la persoană, pentru că depinde de scopul fiecăruia. Iar asta ne duce din nou direct la ce spuneam acum câteva minute. Că cea mai importantă întrebare la care ar trebui să-ţi răspunzi este: Ce ar trebui să faci tu? Ce combustibil îţi alimentează pasiunea? Ce te pune pe jar? Ce te ţine ca pe ghimpi că trebuie să faci neapărat ceva chiar acum?

S-ar putea să nu fie nevoie s-o iei la fugă. S-ar putea să nu fie vorba să pleci în Ecuador şi să locuieşti pe coasta unui munte, unde să aştepţi să se termine totul şi să scoţi capul din nou. S-ar putea ca misiunea ta este să fii pe străzile New Yorku-ului, sau în Los Angeles, sau… Delhi, sau Cairo sau Cape Town sau oriunde , unde ai putea avea o misiune să ajuţi oamenii. S-ar putea să fie nevoie de tine într-o anume regiune a lumii, unde există cineva cu care trebuie să te întâlneşti şi să lucrezi.

Ar putea exista nenumărate răspunsuri la acea întrebare. Şi nu există un răspuns fix. Deloc! Trebuie să priveşti în interiorul tău. Trebuie să te uiţi în oglindă. Trebuie să-ţi urmezi intuiţia, pentru că nu putem să pricepem chestiile astea prin metode logice. Nu le putem duce la bun sfîrşit cu ajutorul logicii. Trebuie, într-un fel, să ascultăm de acea voce interioară care are răspunsurile, fie că vine de la Sinele tău Superior sau de la „ceva ce ai ştiut dintotdeauna”… sau e ceva ce ţi-ai planificat să faci în această viaţă dar nu-ţi mai aminteşti detaliile.

Tu ştii deja . Acesta este lucrul pe care să ţi-l spui. „Tu ştii deja.” Îţi stă pe limbă. Stai cu el şi va veni. Şi dacă permiţi… [oftea ză] Of! E atât de greu de explicat… E ca ş i cum… Când cauţi semne şi indicii, dacă eşti atent, dacă eşti vigilent, dacă ai antene ultra sensibile, vei observa mici semne care care îţi vor spune ceva. Şi observă propria ta reacţie când oamenii spun câte ceva. Urmăreşte propria ta reacţie atunci când… dai peste ceva, din coincidenţă, pe Facebook, sau pe Internet, sau când te uiţi la televizor şi cineva spune ceva şi acel ceva rezonează, dintr-o dată, cu tine.

Aceasta înseamnă ceva. Are o semnificaţie anume. Acesta este modul în care universul din jurul tău îţi… furnizează oglindirea de care ai nevoie, pentru ca tu să acorzi atenţie acelei reflecţii şi să-ţi dai seama ce ar trebui să faci. Iată de unde vin răspunsurile.

IB: Dacă ar fi să ne spui… În esenţă, rezumatul ar fi că, în loc să cauţi locul cel mai sigur în care tu şi copiii tăi să supravieţuiţi cataclismului, ar trebui să spui “Unde am putea fi, eu şi copiii mei, cel mai de folos societăţii.” E bine spus aşa?

BR: Exact, pentru că… depinde pentru ce eşti aici. Dacă eşti aici ca să te ascunzi până trece furtuna, iar apoi să ieşi la suprafaţă ca să faci ceva, atunci ascunde-te. Vorbesc foarte serios, aceasta ar fi decizia ta corectă.

Dar dacă eşti aici ca să-i ajuţi pe oameni, dacă eşti aici ca să formezi echipe, dacă eşti aici ca să te re-califici ca paramedic, dacă eşti aici ca să mergi în Africa şi să-i ajuţi pe oamenii de acolo, care trăiesc ceva ce n-am vrea ca oamenii să trăiască, pentru ca nu vrem ca semenii noştri să aibă parte de asemenea experienţe de viaţă. Dacă pentru asta eşti aici, du-te acolo şi fă-ţi menirea. Nu e vorba de securitatea personală.

Vezi tu… Vreau să spun că totul e riscant. Fiecare decizie pe care o iei e riscantă. N-ai să cunoşti niciodată răspunsurile. Naşterea e riscantă. Copilăria e riscantă. Găsirea unei slujbe e riscantă. A te căsători cu cineva e riscant. Acceptarea unei misiuni e riscantă. Totul e riscant. Viaţa e un risc. N-ai să scapi viu din ea! [chicote ş te] Totul e riscant! Deci fă ceea ce ai venit aici să faci. N-ai să pleci viu de aici. Prin urmare, fă cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci, pe timpul acelei perioade, şi fă lucrul care trebuie . Şi una din micile modalităţi de a-l face… Există tot felul de procedee pe care le poţi aplica, dacă lucrezi cu cineva pe astfel de teme.

Unul din exerciţiile pe care le-am făcut uneori cu cursanţii mei este, să spui “OK. Imaginează-te la vârsta de 90 de ani. Te apropii de sfârşitul vieţii. Nu te doare nimic. Eşti înconjurat de oameni care te iubesc. Eşti înconjurat de copiii tăi. Totul e perfect. Ştii că ai să pleci curând. Şi trăieşti un minunat sentiment de satisfacţie. Priveşti în urmă la viaţa ta şi ai făcut tot ce trebuia să faci, iar viaţa ta a fost bogată şi plină de satisfacţii şi împliniri, de tot ce-ai vrut să realizezi când ai venit aici. Apoi, această persoană cu care vorbesc gândeşte „Mda, cred c -aş putea face asta.” Şi apoi tu spui [pocneşte din degete] „Ce ai făcut?” Iar răspunsul la acea întrebare este… orice ar trebui să faci, fă acum, pentru că n-ai ajuns acolo încă.

IB: Corect. Care ar fi… Ai cumva idee despre vederea de ansamblu, de ce se întâmplă acese lucruri chiar acum pe planetă?

BR: [ofteată] O! Da. Acest subiect necesită o conversaţie mult mai lungă.

Pentru ca specia umană să fie minţită, să fie manipulată, să fie îndobitocită , să fim deposedaţi de capacităţile noastre, iar copiii noştri să fie îndopaţi cu toxine în mâncare şi băutură, pentru ca să ne pună fluorină în apă, precum făceau naziştii ca să-şi subjuge prizonierii…

Pentru ca să fim hipnotizaţi de spectacole TV cretinoide şi pentru ca oamenii să fie băgaţi în ţarcuri şi buimăciţi şi învăţaţi la şcoală că… însuşirile spirituale nu există, că noi suntem cu toţii ni ş te hălci de carne animate, că reîncarnarea e o bazaconie, şi că tot ce s-a întâmplat aici e un fel accident neo-Darwinist…

Dacă au recurs la toată această reţea de suprimare a potenţialului nostru, cu siguranţă că le e foarte frică de noi. Trebuie că sunt înspăimântaţi. Ca să aplice o aşa mare cantitate de amestec de droguri unui grup de oameni, înseamnă că ei se tem foarte tare de ce ar putea face acei oameni dacă li s-ar permite să prospere cu adevărat.

Încă o dată, asta are legătură cu ceea ce mă animă pe mine, pentru că toate astea trebuie contracarate – nu contracarate luptând împotriva lor – nu înseamnă că trebuie să ieşim în stradă cu furci, coase şi topoare. N-o să meargă. Tipii aceia au miliarde de dolari, armament sofisticat şi controlează mijloacele de informare. Nu veţi fi în stare să rezolvaţi prin forţă.

Dar puteţi face altfel. Puteţi să vă accesaţi potenţialul de fiinţă infinită, extraordinară, minunată, inspirată, transcendentă. Iată ce suntem noi, ocupând aceste trupuri limitate, care ne sunt doar o scurtă [pocneşte din degete] existenţă, ca o flacără de lumânare.

Suntem atât de puternici, ce-ar putea face acele magnifice fiinţe dumezeieşti, dacă şi-ar uni eforturile pentru a-şi realiza întregul lor potenţial? Există cineva aici… Există nişte oameni pe planeta Pământ şi, probabil, foarte probabil, în altă parte, care îi manevrează şi îi manipulează pe stăpânii Planetei Pământ şi care nu vor ca acel potenţial să se manifeste. Nu vor ca tu să fii cine eşti de fapt.

A-ţi pune întrebarea „De ce?” e minunat. De ce? Din cauza a ceea ce poţi fi, a ceea ce poţi face, datorită splendorii care eşti. Ce-ar putea fi această planetă? Ce-ar putea fi Specia Umană? Ce-am putea face noi toţi îmreună?

Nici măcar nu ştim răspunsurile la acele întrebări, dar nici nu ni se permite să încercăm. Nici măcar nu ni se permite să ne gândim la ele. Deci, într-acolo trebuie să mergem. Dacă nu ne este permis să facem ceva … Dacă nu ne este permis să ne gândim la acel ceva … Dacă nu ni se dă voie să trăim acel ceva , trebuie că merită să ne gândim la a-l trăi şi a-l face. Precis!

IB: De ce crezi că fac ei asta? De ce anume le este teamă? Din ce cauză? Sau au un plan sau vreun profit din a ne menţine retardaţi?

BR: [oftează] [pauză] Este… OK. Am făcut pauza aceasta de gândire, pentru că aici ne retragem într-un fel de… în cosmologia infinită la care mă refeream mai înainte, care nu este cosmologia fizică a Universului. Este cosmologia spirituală a Universului.

E un concurs, un joc, iar atunci când se ascute… seamănă cu o bătălie, care are loc între Bine şi Rău. E doar un joc. Aşa cum am spus în interviul de la Freedom Central, pe care l-am făcut cu 18 luni în urmă, e un paradox. E un joc. La nivelul cel mai înalt, nimic nu contează. E doar un alt joc, ca şi cum ai privi un joc cu mingea. Unii câştigă. Alţii pierd. Unii oameni au parte de o viaţă grea. Alţii sunt eroi. Unii îşi ating scopul. Alţii sunt scoşi din teren pe targă. În fond, nici nu contează, pentru că, la sfîrşitul jocului spui „A fost un joc grozav!”

La aceste nivele inferioare începe el să fie cu adevărat important. Noi îl luăm foarte în serios. Şi deci, dat fiind faptul că suntem aici, suntem un fel de… Noi presupunem că e important, pentru că şi noi am putea fi. Ce ne-ar mai rămâne de făcut? Când planificăm orice joc, ne implicăm în el. Intrăm în joc şi zicem că e important. Şi ţinem partea cuiva, şi avem opinii şi ne certăm… sau, într-un sport, facem tot posibilul să contracarăm intenţiile adversarului, etc., etc. Dar, în cele din urmă, nu contează.

Acum, la nivelul imediat inferior celui în care nu contează, există un fel de polarizare. Asta a fost în… Avem nişte arhetipuri, prin toată cultura, prin fiecare aspect al experienţei religioase şi spirituale, din timpuri imemoriale, despre ceea ce am putea numi Bine şi Rău, Forţe ale Luminii şi Forţe ale Întunericului.

Era… Acel arhetip a fost înfăţişat, în timpurle moderne, de către George Lucas în trilogia Războiul Stelelor, de aceea a fost attât de… De aceea a emoţionat aşa de mulţi oameni, pentru că el vorbea de Imperiul Răului şi de partea întunecată, vorbea de Forţă şi de Jedi, care erau capabili să pătrundă în ei înşişi, acest mic număr de oameni care sunt capabili să învingă aceste armate uriaşe, datorită transcendenţei lor şi datorită modului în care ei făceau acea introspecţie şi accesau însuşirile umane superioare.

Deci, ceva, acolo, e ca un arhetip. E un joc. E un joc care a fost organizat. E cel mai mare joc care există. Iar pentru cei care se află în interiorul jocului, el pare foarte serios. Şi astfel, la acest nivel, am putea doar să stăm deoparte şi să-l privim. Putem să ne retragem din joc total şi să-l privim detaşaţi, ca pe un fel de distracţie.

Unii oameni chiar fac asta. Şi nu-i nicio problemă. Dar dacă tu simţi că ai ceva de făcut… Dacă simţi că trebuie să acţionezi… Dacă simţi că trebuie să te implici… în această luptă, atunci nu mai eşti spectator, eşti jucător. Şi dacă eşti jucător pe acest teren… Eu cu jucătorul stau de vorbă acum. Deci, pasiunea mea vine din acest punct de vedere provizoriu pe care mi l-am creat, care e important. Eu spun: “Să presupunem că e important. Şi dacă e important şi ne aflăm în acest joc, atunci aceştia ne sunt adversarii. Asta e miza jocului. Asta putem noi face. Iată cum putem lucra împreună. Iată jocurile pe care le putem face, hai să le facem!”

La un nivel diferit – şi există, cu adevărat, oameni care fac asta – ei se retrag din joc şi-l privesc dintr-un fel de nor metaforic şi apoi spun: “Păi, de fapt, jocul e interesant. E mişto, indiferent ce se întâmplă. Nici măcar nu contează. Nu contează dacă specia umană se autodistruge. Nu contează dacă planeta explodează. Nu contează cine câştigă.” Şi ei au dreptate. E un paradox.

IB: Spuneai că oamenii sunt îndobitociţi cu droguri şi cu… cu stimulii programelor, etc. Şi că trupurile lor sunt otrăvite, pentru a-i menţine în stare de somnolenţă. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă o persoană sau un grup de persoane şi-ar scoate acele lanţuri? Ce-ar fi capabili să facă, după părerea ta?

BR: Bună întrebare! [oftează] Răspunsul elegant ar fi… Adică, răspunsul inteligent ar fi „Păi, trebuie că merită osteneala să aflăm.” Acordă-ţi o şansă. Ce poţi face? Ce-ai putea să faci?

Dar felul în care prezint eu problema este următorul: „A trăi viaţa la potenţialul tău maximum s-ar putea să nu fie uşor, dar merită să încerci. Doar dacă încerci vei afla dacă se merită sau nu. Mai poţi încerca şi pentru că, ce altceva ai putea face? Dacă nu vrei să rămâi totă viaţa un consumator şi un spectator, atunci încearcă!”

Poţi lucra asupra acestui aspect în diferite moduri. O fiinţă umană are două părţi componente principale. Mă rog, cineva ar putea să-l descompună în tot felul de părţi componente, dar sunt două părţi principale. Asta înseamnă că există un Tu , care eşti călăreţul acestui cal, şoferul acestei maşini, fiinţa din trup, ceea ce Arthur Koestler numea „fantoma din maşină”.

Şi mai este trupul însuşi. Iar trupul îşi are propria inteligenţă. Îşi are propriul său plan. Îşi are mecanica sa proprie. Este, în mare măsură, un obiect fizic – nu în întregime un obiect fizic – dar aia e o altă problemă. Şi există o mulţime de lucruri pe care le poţi face pentru a-ţi optimiza trupul. Iar optimizarea trupului va ajuta fiinţa care sălăşuieşte în trup să funcţioneze la cel mai înalt potenţial.

O analogie simplă – nu contează dacă eşti… Nu contează cât de bun şofer eşti. Ai putea fi Michael Schumacher. Ai putea fi Sterling Moss, pentru cei mai în vârstă. Dar dacă te afli întră rablă cu un motor care dă rateuri, iar maşina nu merge cum trebuie, nu contează cât de bun şofer eşti. N-o să fii în stare să megi nicăieri cu ea! OK.

Deci, e imperios necesar să ai un vehicul bun, iar vehiculul este trupul tău. Sfatul meu pentru toţi prietenii mei este: „Nu consuma droguri! Mănâncă şi bea harana şi apa cea mai pură posibil, cea mai nepoluată posibil. Dacă ai toxine în organism, scapă de ele, pentru că ele funcţionează ca o ceaţă de… înăbuşire internă asupra sistemului. Precis!”

Există tot felul de metode pentru detoxifierea organismului. Există tot felul de metode prin care poţi optimiza performanţele trupului tău. Te vor ajuta. Cum spunea proverbul latin, “Mens sana in corpore sano”. O minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă trupul nu e sănătos, mintea nu poate face toată treaba de una singură.

Şi există, din belşug , o mulţime de tehnici de dezvoltare personală pe care fiinţa le poate parcurge. Un lucru care este important de a fi înţeles, este că unul dintre… este că motivul pentru care noi funcţionăm la un nivel de… debilitate, numai cu o parte a capacităţilor noastre depline… Noi nu putem face, ca fiinţe umane, multe din lucrurile pe care fiinţele spirituale le pot face. Noi şchiopătăm fără vlagă încătuşaţi de… amnezie şi… aşa-numitele capacităţi paranormale.

Ele nu sunt paranormale! Ele sunt normale. Dar de când am venit în universul fizic, de când am intrat în această matrice a realităţii, oricum am vrea s-o numim, noi am acumulat atâtea treburi neterminate, chestii nerezolvate, lucruri care ni s-au întâmplat şi pe care nu le-am procesat, lucruri pe care le-am negat, în loc să le înfruntăm, responsabilităţi pe care nu ni le-am asumat, lucruri pentru care nu ne-am cerut iertare.

Toate aceste lucruri, acumulate peste mii de ani, pe care unii le numesc Karma, ne-au lăsat cu acest bagaj uriaş pe care oamenii îl cară cu ei. Şi acest bagaj ne face… ne oboseşte. Ne face să ne simţim mici. Neputincioşi. Ne face să trăim cu senzaţia permanentă că nu putem face, că n-ar trebui să facem şi că nu suntem în stare să facem anumite lucruri. Pentru că trăim cu toate acele lucruri, care ni s-au întâmplat nouă şi pe care le-am făcut noi altora, de-a lungul a milioane de vieţi.

Şi motivul pentru care spun asta, e pentru că, în opinia mea, este imposibil să cureţi pe cineva fără să mergi înapoi să examinezi şi să procesezi întâmplările pe care le-a trăit în vieţile anterioare. Şi, desigur, avem acea “perdea de foc”, care ne împiedică să facem asta, deoarece unul din lucrurile care ni s-au întâmplat e că noi toţi suferim de amnezie.

Acum, acesta e un fenomen foarte interesant. Şi nu ştiu de unde vine această amnezie, dar am vaga bănuială că are legătură cu un fel de – asta e o metaforă – gard electric, dacă vreţi… Asta înseamnă că suntem ca nişte animale în ţarc, în acest câmp, care este Planeta Pământ. E unul din factorii care ne împiedică să evadăm, unul din factorii care ne împiedică să… ieşim, în chip metaforic… să ne dăm seam cu adevărat cine am putea fi .

Vezi tu, dacă vrei să deţii controlul asupra cuiva, unul din primele lucruri pe care le faci… Dacă ai puterea absolută, dacă vrei să manipulezi pe cineva, unul din primele lucruri pe care le-ai face ar fi să le ştergi memoria . Ei nici măcar nu-şi amintesc… Nu mai ştiu să conducă maşina, nu-şi mai amintesc de contul din bancă, nu mai ştiu nici măcar să meargă pe jos. Nu-şi mai amitesc unde locuiesc, nu-şi mai amintesc cum îi cheamă. Dacă vrei să deposedezi pe cineva de puterile sale, cam aşa începi.

Deci, aceasta ar fi metoda de bază prin care suntem deposedaţi de puterile noastre. Şi pentru că asta ni se întâmplă tuturor, noi credem că aşa e normal. Poate că nu e normal deloc!

Există o mulţime de rapoarte de la oameni contactaţi sau răpiţi de extratereştri, care au comunicat cu ei în vreun fel. Există mulţi oameni care comunică cu fiinţe descarnate. Multe din informaţiile primite astfel n-au nicio noimă, dar unele din ele sunt adevărate.

Impulsul, semnalul pe care îl primim de la entităţile extra-planetare, fie că sunt fizice sau nu, este că acele fiinţe sunt foarte conştiente de situaţia de fapt. Ele ştiu cine sunt. Ele nu au amnezie. Ele au imaginea de ansamblu. Pot vedea întregul peisaj. Ele îşi cunosc locul [în Univers]. Ele ştiu regulile jocului. Ele cunosc bine acest joc.

Şi, se pare că ceva se întâmplă, că ele încearcă să ne spună, fără a se amesteca. Încearcă să ne dea un ghiont. Ele încearcă să facă un fel de… cam ce fac eu acum. Acesta e stilul meu propriu de a transmite un mesaj pe care cineva l-ar putea primi de la un ghid spiritual, dacă vreţi, dar eu sunt, totuşi, o fiinţă umană. Eu spun: “Priviţi! Se întâmplă mai multe decât credeţi voi. Şi unul din primele lucruri pe care trebuie să le faceţi este să vă recăpătaţi memoria, pentru că asta vă va ajuta enorm.”

Şi, pe măsură ce vă veţi recăpăta memoria, tendinţa va fi de a re-procesa lucrurile vechi care vi s-au întâmplat, în negura timpului. Ar putea fi cele din viaţa precedentă. Ar putea fi cele de acum zilioane de vieţi în urmă, pe altă planetă. De fapt, nici nu contează, pentru că noi cărăm tot acest bagaj, ca pe nişte bile, legate cu lanţuri de picioare, care ne împiedică să alergăm, care ne împiedică să zburăm.

Dacă poţi gestiona toate acele lucruri, dacă le poţi “digera” – sunt multe moduri de a o face – atuci, asta te va elibera. Şi nu e vorba de un proces de… în opinia mea, dacă îmi daţi voie… nu e un proces de evoluţie.

Cred cu tărie că asta e o înţelegere greşită pe care o au comunitatea alternativă, mijloacele alternative de informare, mişcarea New Age. Această idee că noi evoluăm cumva. Ceea ce văd eu – şi vă invit să reflectaţi – este că noi suntem într-un stadiu de involuţie . Că, în urmă cu mult, mult timp, noi aveam însuşiri mult mai… Eram mult mai inteligenţi. Eram mai capabili. Aveam mai mult har. Eram mult mai conştienţi, în toate privinţele.

Şi când spun… Nu vorbesc de câteva mii de ani în urmă, vorbesc despre negura timpului , când noi am venit în universul fizic, ca făpturi dumnezeieşti, cu intenţia de a juca un joc. Aşa cum intră jucătorii de fotbal pe stadion la începutul jocului. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Noi toţi am venit pe acest teren. Şi jocul a fost aşa de dur, încât acum, după zilioane de ani, jucătorii se împleticesc pe teren. Nu-şi mai amintesc când a început. Nu-şi mai amintesc cine sunt. Nu-şi mai amintesc ce făceau înainte de a veni aici. Nu-şi mai amintesc nimic. Parcă sunt… [chicoteşte] Umblă pe teren bezmetici, încercând să joace cât mai bine, fără ca măcar să mai ştie regulile jocului. Sau… nimic despre rostul lor pe teren.

Deci, suntem într-un stadiu de involuţie . Ce-ar trebui să facem acum este să ne recuperăm acele amintiri pierdute, să ne recuperăm acea conştiinţă de sine pierdută, să ne recuperăm acele puteri pierdute. Şi ieşim dintr-o fundătură adâncă, unde unica şansă este să ne recuperăm dreptul câştigat prin naştere. Să ne recuperăm identitatea, să ştim cine suntem. Numai aşa vom scăpa de aici. Deci, suntem… E ca şi cum ar trebui să ieşim din această mare gaură în care am căzut, căţărându-ne pe pereţii ei.

IB: Cu privire la… ai spus ceva despre amintiri de pe alte planete. Abundă internetul de informaţii despre oameni care au trăiri, sau amintiri cum că ar veni pentru prima dată pe această planetă.

BR: Da.

IB: Ştii cumva de ce se întâmplă aşa ceva? Se pare că e un val uriaş de astfel de fiinţe care vin să se reîncarneze în corpuri umane. Ai ceva de spus despre asta?

BR: Desigur. Sunt oameni care îmi scriu şi mă întreabă: „Când vine cavaleria?” Iar eu răspund: „Păi, priviţi-vă în oglindă.”

Sunt multe fiinţe extraordinare care vin încoace. Sunt sigur de asta. Sunt mulţi copii remarcabili. S-ar putea ca tu… Privind acest film, s-ar putea să fiţi părinţii unor astfel de copii remarcabili. Tu însuţi poate că ai fost un copil remarcabil. Poate că încă mai eşti un copil remarcabil, cu 30, 40 sau 50 de ani mai târziu. Există nişte fiinţe cu totul şi cu totul speciale, care au venit, multe dintre ele, cu o conştiinţă sporită, cu amnezie doar parţială. Unii copii vin cu amintirile întregi despre cine sunt ei.

Şi, desigur, ce se întâmplă e că acei copii sunt… Adesea ei sunt incontrolabili. Adesea au minţi proprii. Ei… Alţi copii se tem adesea de ei, deoarece copiii vor ca toţi oamenii să fie ca ei. Nu le plac copiii diferiţi. E foarte interesant. Copiii pot fi cele mai crude făpturi cu alţi copii. Nu întotdeauna copiii sunt abuzaţi de adulţi. De fapt, mai frecvente sunt cazurile de copii abuzaţi de alţi copii. Există multe, multe situaţii în care copiii au avut de suferit din partea altor copii.

Prin urmare, ar fi multe de discutat despre acest subiect, deoarece, ca părinte, dacă priveşti asta… Şi dacă copilul tău are prieteni invizibili, poate că ei nu sunt imaginari. Poate că sunt reali. Poate că tu şi eu nu-i putem vedea, dar ei pot. Dacă copilul tău vorbeşte despre lucruri pe care ei pot să le facă, sau vor să le facă, sau vorbeşte despre chestii ciudate, poate că e real. Poate că sunt lucruri pe care noi nu le ştim, dar ei le ştiu. Poate că nu e fantezie.

Iar pledoaria mea, cred, pentru orice părinţi din lumea largă, este să facă tot ce pot face ca să-şi sprijine copilul să fie ce vrea el să fie, la o vârstă foarte fragedă. Ei ştiu! Şi între noi fie vorba, în această societate, noi facem o… [chicoteşte] Noi facem o muncă incredibilă de burzuluire asupra copiilor noştri, spunându-le că trebuie să se conformeze, că nu au voie să inventeze poveşti despre lucruri care nu sunt reale, spunându-le că, dacă vor fi diferiţi de alţi copii nu vor avea prieteni, că trebuie să facă ceea ce fac ceilalţi copii, ca să fie iubiţi şi să fie normali şi să fie buni cetăţeni.

Adică, asta e la fel de represiv ca orice regim nazist. Doar că a fost învelit într-o pojghiţă de zahăr care ne face pe toţi să credem că ne purtăm rezonabil. Dar copiii aceştia intră în joc cu însuşiri extraordinare, cu un discernământ uluitor. Ai apar peste tot în lume. Este o carte minunată, scrisă de un cercetător chinez, al cărui nume nu pot să mi-l amintesc acum – cred că Paul Dong – intitulată „Super-paranormalii Chinei”. Am să pun un link pe site. Povestiri neobişnuite despre copii care s-au născut în China, încă de la începutul anilor '80, care sunt capabili să facă tot felul de lucruri. Desigur, guvernanţii chinezi sunt foarte deştepţi. Lucrează cu acei copii ca să-şi dea seama cum pot face acei copii ceea ce fac. Să vadă ce pot ei învăţa, să încerce să-i atragă să lucreze pentru armată, etc.

Există milioane de oameni care au venit aici pentru prima oară, fie din alte dimensiuni, fie din realităţi paralele, fie de pe alte planete. Vin cu toţii aici, pe Planeta Pământ. Şi toate astea înseamnă ceva. Chiar dacă această proporţie este mică, în comparaţie cu 7 miliarde de oameni existenţi pe planetă, nu e nevoie de aşa de mulţi ca să pornească această reacţie catalitică de conştientizare care se întâmplă deja.

Aceşti copii… [oftează] Acum, mulţi dintre ei sunt… De vârstă mijlocie, cred. Dolores Cannon îi numeşte „voluntari”. Spune despre ei că vin în câteva valuri. Iar primul val, presupun, este chiar generaţia mea. Eu am 50 şi ceva de ani. Mulţi dintre voi, cei care priviţi acum, s-ar putea să fiţi de vârsta mea. Iar noi, într-un fel, pregătim drumul pentru venirea acestor copii remarcabili. Iar ei nu vor… [chicoteşte] Ei au venit aici dorind o lume mai bună. Ei au venit aici cu conştiinţa a ceea ce sunt. Au venit fiind conştienţi de faptul că multe din lucrurile pe care le văd în jurul lor nu sunt în regulă. Ei au venit cu dorinţa de a repara lucrurile, dacă se poate. Prin urmare, cavaleria este aici. Dar e greu pentru oricine vine aici pentru prima dată. E grea viaţa aici. E o şcoală dură.

O povestioară pe care unii dintre voi deja o cunoaşteţi este că eu însumi am venit în Vest din Tibet, fusesem în Tibet vreo mie de ani. Şi am venit în Occident în 1850. La vremea aceea părea o idee bună. M-am născut în Anglia într-o familie Victoriană foarte strictă, în anul 1850 şi am fost de-a dreptul zdrobit. Nimic din ce făcusem în cei o mie de ani de dinainte nu mă echipase pentru ce mi s-a întâmplat în acea familie Victoriană din 1850, acea viaţă a fost un dezastru. De atunci, tot îmi adun cioburile. Îmi recuperez amintirile. Îmi recapăt capacităţile. Tot mai am de tras după ce mi s-a întâmplat în acea viaţă.

E doar un moment minuscul din trecut. Privind în urmă, aia a fost o viaţă dură. A fost un eşec total. Privind în urmă, a fost ca… Parcă aş fi avut o zi proastă săptămâna trecută. Lucrurile astea sunt efemere. Ele fac un fel de trecere.

Dar motivul pentru care vă povestesc acea întâmplare personală, este că poate fi foarte greu pentru oamenii care vin aici pentru prima dată, pentru că locul acesta e un mediu foarte dur. E un loc dificil.

Unul din lucrurile care se întâmplă… E doar un alt mod de a reformula ce am spus mai devreme. David Icke vorbeşte mult despre asta. El spune că cei care stăpânesc planeta n-o pot stăpâni singuri. Cum ar putea câteva mii de oameni să stăpânească 7 miliarde? Nu pot. Trebuie să aibă consimţământul majorităţii celorlalţi care sunt adormiţi.

Avem teribil de mulţi oameni care funcţionează inconştient, care zugrăvesc întocmai conţinutul acestei afirmaţii; că trebuie să te porţi într-un anumit mod, că aşa e normal, că aşa se cade, că se vor încrunta la tine, că te vor dezaproba… Sau chiar dacă se întâmplă să faci parte din forţele de ordine, te vor închide dacă faci una sau alta. Nu pentru că sunt diabolici, ci pentru că e un ciclu de abuzuri, care sunt, de fapt, lungul braţ al stăpânilor. Dar oamenii care, de fapt… care conduc toate astea, sunt în număr relativ mic. Şi punctul pe i îl pune David Icke, iar eu sunt cu totul de acord, este că ei nu pot face asta fără consimţământul multor oameni, care acţionează, de fapt, în numele lor.

IB: Deci în esenţă, ei ţin masele adormite ca să le influenţeze acordul. Corect? Aşa e?

BR: Corect.

IB: M-ar interesa… un pic despre părerea lui David Icke, cine e în spatele celor care conduc planeta şi ce alte informaţii ai primit. Ce crezi că-i face capabili să ne conducă? Adică, sunt din cei care n-au uitat cine sunt, care nu şi-au pierdut însuşirile? Ce se întâmplă?

BR: [oftează] Bună întrebare.

IB: Sunt reptilieni? [chicoteşte]

BR: [chicoteşte]

IB: Sau oameni şi atât?

BR: Excelentă întrebare! Nu cunosc răspunsul la aceste întrebări, dar e o cantitate uriaşă de probe care indică aşa ceva… Şi e bine documentat de către cei care apucă astfel de fire şi merg pe ele, oriunde ar duce ele.

Că există un număr relativ mic de membri, de iniţiaţi, care ştiu ce se întâmplă. Ei cunosc istoria [adevărată a] Planetei Pământ. Ei sunt în posesia documentelor istorice. Ei au cunoştinţe ezoterice. Ei au cunoştinţele ezoterice conectate direct la capacitatea de a elibera acele însuşiri suprimate şi de a le folosi în scopuri malefice. Se cheamă “Magie neagră”.

Magia există! Nu e doar un nonsens fantastic de genul Harry Potter. Există magie neagră şi există magie albă . Lucrurile astea sunt luate în batjocură, dar iniţiaţii le iau foarte, foarte în serios. Şi e o problemă de… ca orice altă însuşire – bisturiul chirurgului poate fi folosit şi pentru a vindeca, şi pentru a ucide. Magia poate fi folosită fie pentru a elibera, fie pentru a înrobi. Depinde doar de intenţiile celui care mânuieşte instrumentul.

Deci, despre cei iniţiaţi. Ei… ei au multe cunoştinţe ezoterice, care le-au fost transmise din generaţie în generaţie, timp de mii de ani. Ei au biblioteci ascunse, cu cărţi care conţin istorie şi… au acces la aceste informaţii. Care le dă puterea, căci informaţa este putere. Iată de ce noi nu avem acele cunoştinţe, pentru că nu ni se permite să ştim cine suntem.

Iniţiaţii, după părerea mea, ştiu exact cine sunt ei. Ştiu de unde au venit. Ei ştiu ce fac. Şi există un motiv cu adevărat important de ce nu vor ei să mai ştie şi altcineva. Totul este… E vorba despre a stăpâni.

Click aici pentru prezentarea video





Sprijiniți Project Avalon - faceți o donație:

Donate

Vă mulțumim pentru ajutor.
Generozitatea dumneavoastră ne permite
să ne continuăm munca.

Bill Ryan

bill@projectavalon.net


unique visits

Google+